Dragostea copilăriei mele

Le văd aproape în fiecare vară. Uneori şi iarna, însă mai rar. Doar când am mai mult timp în vacanţă şi pot pleca la bunici (deja doar bunel). Ele sunt 5 (ca şi în poză, doar că din păcate nu-s din poză), eu sunt 1. Bine, uneori suntem 2, însă în marea majoritate a timpului sunt doar eu.

Aveam vreo 11 ani. Mic şi prost. Nimerisem la bunici la Cahul, un oraş rusofon. În curte toţi erau ruşi, şi deşi pe atunci vorbeam rusa mai bine decât unii din ei, din principiu tăceam. Apoi le-am cunoscut pe ele. 5 fete vesele, cele mai bune prietene. Mă rog, am început să ne jucăm împreună (“стук стук за себиа”, “лов”, “дурак” şi alte copilării), povesteam chestii care trebuiau să ne sperie (şi eu chiar mă temeam). Ne tăvăleam pe iarbă şi plecam prin pădure. Peste vreo 2 săptămâni de joacă, au început chestiile alea sentimentale:

- Nicu, vină pân la mini, vreu sâ-ţi spun şeva.

- Şii?

- Nică. [pauză] Tu ştii că lu Mihaela îi plaşi di tine?

- Serios?

- Dap tu şi nu vezî cum sî puni cu fundu când numărî la “стук стук за себиа”? (chiar aşa şi mi-a zis)

- Nu?!

Ca mai apoi în aceeaşi zi:

- Nicuuu, da tu ştii că lu’ Veronica îi plaşi di tini?.

- Serios?

- Da băi, n-ai văst cum tăt timpu umblâ după tini şî nu-ţi puni cărţ la “дурак”?

- Nu?!

Veronica vorbeşte în primul dialog, Mihaela e din ăsta. Deci ambele mi-au spus că celeilalte îi “plaşi di mini”. Pe cine să cred? Deşi ca să fiu sincer, îmi plăceau ambele şi mie.

Începe şcoala, plec acasă. Bunica mă sună des să-mi spună că iar a întrebat cineva din ele dacă vin la vară. Mă umflu în pene şi mă laud cui mă ascultă. Chiar şi acum fac asta.

Au mai trecut 2 ani. Timp de 1 an n-am fost la bunica, aşa că nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Am deja vreo treişpe’ ani. Mult mai optimist şi mai sigur pe mine, plec iarăşi la bunici. Câteva zile stau pe-afară cu un prieten rus, dar amuzant şi plăcut. N-am curajul să mă duc direct la una din ele acasă (în special Mihaela, care îmi plăcea mai tare :) ). După câteva zile le văd iar în aproape aceeaşi componenţă, lipseşte doar una. Deja nu mai sunt chiar atât de bune prietene. Deşi se înţeleg bine. Da’ ce-au mai crescut! Ele da, eu nu. Eu eram în perioada în care nu prea creşteam. Nici în înălţime şi nici în seriozitate. Ele erau deja mai înalte decât mine. Şi mie îmi plăcea asta :)

Am jucat cărţi, am fost la film, la un parc de distracţii şi cam atât. Deşi poate din retrospectivă aş spune că am petrecut mai bine şi mai cu folos timpul a doua vară, nu simt la fel. Mi-e dor de copilărie. Sper că şi ei îi e dor de mine.

Le-am văzut doar din treacăt în restul anilor. În afară de o salutare banală, nu schimbăm nicio vorbă.

PS: Nu, nu-s beat. Chiar nu-s beat. Doar că mă apucă uneori.