Dupa vreo 9 ore de nedormit in chinuri, am ajuns in Bucuresti. O Piata Centrala, credeti-ma! Publicitate pe fiecare casa, buticuri si gherete peste tot. Exact ca la Piata Centrala. In rest Romania e frumoasa. Maine ma gasiti la Bran.
Fara diacritice de data asta, imi pare rau. Nu sunt la calculatorul meu.
Ştiţi ce cred eu că e mai important decât limba română la Patria? Limba română în şcoli şi grădiniţe. Iată o bucată de discuţie cu fratele meu, un copil de 5 ani care vorbea româna până la o discuţie cu educatoarea comunistă. Acum vorbeşte în moldovenească.
Vlad: Tu eşti patriot?
Nicu: Da.
Vlad: Îţi iubeşti ţara?
Nicu: Da. Ţie la grăfiniţă ţi-au spus că trebuie să fim patrioţi?
Vlad: Da (un da hotărât). Dacă ne iubim ţara. Să-ţi spun ce este tricolorul?
Nicu: Ce?
Vlad: Ghici!
Nicu: Este steagul nostru.
Vlad: Dar de unde ai ştiut? Da’ este acolo ceva în mijloc…
Nicu: Stema?
Vlad: Da. Este un vulture… un cap de vulture şi un bou, luna şi stelele. Şi gata.
Nicu: Şi care ţi-a spus doamna educatoare că e patria ta?
Vlad: Grădiniţa e patria, oraşul meu, mama, tata, ţara.
Nicu: Care ţară?
Vlad: Moldova!
Nicu: Şi ce ţi-a mai spus despre Moldova?
Vlad: Poveşti… “Omul fără patrie e ca puiul fără mamă”. Ăsta este… ăăă…
Nicu: Un proverb?
Vlad: Da. “Am o casă printre ramuri, am un sat întreg de neamuri, am un codru, o câmpie, am un grai ce-mi place mie…”.
Nicu: Şi care este graiul?
Vlad: Ăsta pe care tu-l vorbeşti.
Nicu: Adică limba. Şi ce limbă vorbeşti, româna sau moldoveneasca?
Vlad: Moldoveneasca.
Nicu: De ce?
Vlad: Sunt în Moldova.
Nicu: Şi mama în ce limbă vorbeşte? S-o întrebăm?
Vlad: Da.
Vlad: Mama, tu în ce limbă vorbeşti? Moldovenească sau… ăăăă… română?
Mama: Română.
Vlad: Maaaam (aproape plângând). (mie) O spus în română.
Nicu: Aşa-i corect, în română.
Vlad: Maaam, de ce aşa tu spui.
Mama: Deatâta că eu aşa consider.
Vlad: Da’ eu vorbesc în moldovenească.
Mama: Bine, bine.
Zilele astea, aşa, cam de ziua mea, a început să se încălzească. Ciripesc păsărelele, soarele ne gâdilă fruntea cu razele fine şi au apărut primele cupluri prin parc. Semn că a venit primăvara s-au trezit hormonii.
Adăugare: M-au sunat de la Apropo şi mi-au spus că greşesc. Prea posibil. Poate eram beat sau vorbeam prin somn. Dacă se demonstrează că n-am avut dreptate, îmi cer scuze pe blog şi fac articolul sticky o săptămână.
Azi în Apropo Magazin. Cu roşu sunt subliniate chestiile pe care nu le-am spus. Cristina, iaca de ce nu-mi place mie trustul vostru. Şi nu doar de asta.
Eu. Aniversare. La vârsta de trei ani. btw, Cleo Stratan sucks.
Le văd aproape în fiecare vară. Uneori şi iarna, însă mai rar. Doar când am mai mult timp în vacanţă şi pot pleca la bunici (deja doar bunel). Ele sunt 5 (ca şi în poză, doar că din păcate nu-s din poză), eu sunt 1. Bine, uneori suntem 2, însă în marea majoritate a timpului sunt doar eu.
Aveam vreo 11 ani. Mic şi prost. Nimerisem la bunici la Cahul, un oraş rusofon. În curte toţi erau ruşi, şi deşi pe atunci vorbeam rusa mai bine decât unii din ei, din principiu tăceam. Apoi le-am cunoscut pe ele. 5 fete vesele, cele mai bune prietene. Mă rog, am început să ne jucăm împreună (“стук стук за себиа”, “лов”, “дурак” şi alte copilării), povesteam chestii care trebuiau să ne sperie (şi eu chiar mă temeam). Ne tăvăleam pe iarbă şi plecam prin pădure. Peste vreo 2 săptămâni de joacă, au început chestiile alea sentimentale:
Comentarii recente