nicu

Probabil că cei care mă cunosc ştiu deja că nu sunt prea sentimental şi nu apreciez sentimentalismul arătat festiv de ceilalţi. Faptul că nu mă consider emotiv nu înseamnă că nu mă pot considera romantic. Şi nici pe departe nu înseamnă că nu apreciez compania altcuiva.

Totuşi, de ce vreţi să complicaţi lucrurile. Avem 15-17 ani, suntem naivi şi proşti (doar unii). Nici măcar drept de vot n-avem. Şcoala şi părinţii ne bagă destulă seriozitate pe gât, de ce să ne mai complicăm vieţile cu lucruri pe care nu le înţelegem, dar credem că le-am învăţat de la televizor, unde Huan o pupă pe Mirabella, ca mai apoi să afle că e sora şi fiica lui, iar mai nou, şi mama copilului lui, deşi ea pare virgină?

Hai să fim copii. Hai să nu vrem să părem maturi. Eu n-am vrut nici când eram mic să fiu matur, şi n-am vrut niciodată la şcoală. De ce să ne avântăm în relaţii, să ne facem probleme de cuplu, să povestim problemele prietenilor la o bere? Doar ca să mimăm maturitatea? De ce? Maturitatea e grea şi plictisitoare, oameni buni.

Iaca eu am o listă. Lista dată se numeşte Abracadabra. Lista dată cuprinde 6 persoane. 6 persoane care mă târâie în maturitate.

Nu vreau să fiu mare. Nu-mi trebuie drept de vot. Nu-mi trebuie joburi sau proiecte. Daţi-mi copilăria înapoi.

Aşa sunt de spiritişti unii. Pot să-ţi demonstreze că orice poezie, carte, cântec sau desen ascunde un mesaj ascuns, despre probleme existenţiale. Şi te consideră “inferior” dacă nu “vezi mesajul”. Hai băi idioţilor, dacă nu vi s-ar fi spus la şcoală sau n-aţi fi găsit undeva pe internet, n-aţi şti nici până acum care e “mesajul”.

Şi chiar dacă vedeţi ceva ce nu vedem noi, de ce s-o faceţi în public? De ce să scrii pe facebook că ai înţeles ceva ce n-au înţeles ceilalţi? Ca să-ţi creşti valoarea socială? Să te arăţi iritat că ceilalţi nu înţeleg?

Citiţi-vă Micul Prinţ şi pe Coelho în continuare, dar n-o faceţi pe originalii şi nu vă consideraţi “aleşi”. Pentru că sunt milioane de oameni care “înţeleg”. Şi nu e nevoie ca toţi să se laude cu asta.

Stau acuma şi probabil că scriu teza la matematică. O tâmpenie de teză.

Ştiţi, nu ştiu de ce o scriu. Probabil o s-o scriu prost. Pentru că, deşi vreau s-o scriu bine, nu văd motivele pentru care aş face asta. Adică, dacă aş vrea, aş putea învăţa toată matematica în 2 zile. Şi vreau, dar nu pentru că vreau întradevăr. Ci pentru că aşa trebuie. Nimeni nu prea ştie de ce. Dar aşa trebuie.

Şi de ce-mi trebuie mie toată asta?

Aţi văzut ce idioţi sunt unii oameni? De fapt, de ce unii? Aproape toţi. De la politicieni şi oameni de afaceri până la oameni simpli.

Toată lumea e bună. Toată lumea vrea ca toţi să fie fericiţi. Fiecare vrea ca ţiganii şi negrii să fie integraţi în societate. Doar că să nu trăiască la ei în bloc. Sigur, oamenii retardaţi sunt egali, pot face aceleaşi lucruri ca şi ceilalţi, doar că nu în apropiere de noi. Ăia care au ieşit din închisoare trebuie să primească locuri de muncă, doar şi-au ispăşit pedeapsa. Doar că să nu lucreze cu noi.

Desigur, trebuie construite blocuri modeste pentru săraci şi adăposturi pentru animale, doar că nu în cartierele noastre de lux.

E, de fapt, doar un alt fel de ipocrizie.

Ştiţi, există anumite persoane care deranjează doar prin existenţa lor. Aceste persoane devin şi mai insuportabile când vorbesc/scriu. Însă doar având studii în Anglia şi ştiind 4 limbi (nu de alta, eu de pe la 10 ani tot atâtea ştiu) pot atinge gradul de iritabilitate suprem. Sudbănăţeanul în cauză mai zicea odată că SIDA vine de la negrii care se cuplau cu maimuţele africane. Deşi nu contează, a făcut studii în ANGLIA!!

Ştiţi la ce m-am gândit când am văzut reacţia tuturor la moartea lui Michael Jackson? Ipocriţi. Toată presa a devenit dintr-o dată prietena lui după ce mulţi ani toţi râdeau de operaţiile şi micii lui prieteni. Şi ca o turmă turbată, toţi au devenit fani şi specialişti în muzica lui MJ. Şi toată lumea se supără când le spuneai adevărul, că sunt ipocriţi.

Acuma văd cam aceeaşi chestie cu preşedintele polon. Toţi care până acum nici nu auziseră de el şi n-ar putea să-i pronunţe sau scrie numele corect nici acum, sunt morţi de durere. Şi “poporul moldovean” (după cum zicea o domnişoară la JurnalTV) transmite condoleanţe poporului polon. De parcă poporului polon nu-i e într-un loc de “poporul moldovean”. Şi “poporul moldovean” e azi în doliu.

Dacă asta nu e ipocrizie atunci nu mai ştiu ce e. Vezi şi cântecelul de mai jos.

Citeşte mai departe…

Mâine e 7 aprilie, o dată pe care o să o ţinem minte cu toţii mult timp de-acum încolo. Poate peste vreo 50 ani vor scrie manualele de istorie despre noi, iar nişte copii zaib… săturaţi de viaţă ne vor trimite la origini pentru că le vom încărca creierul fragil cu câteva numere în plus.

Acum, mai toţi regretă ce s-a întâmplat pe 7. Mai toţi caută vinovaţii, şi nu vinovaţii pentru pumnii în coaste daţi, ci pentru organizarea protestelor. Toată lumea e şocată şi mulţi nu-şi dau seama de cine au fost hipnotizaţi încât să arunce cu piatra în mumoasa de preşedenţie. Toată lumea vede peste tot provocatori, mafioţi şi organizatori secreţi.

Băi, voi v-aţi gândit că poate nu e organizat de nimeni? V-aţi gândit că poate tinerii chiar vroiau să strice clădirile alea? V-a dat prin cap că unii chiar cred că n-avem nevoie de parlament şi preşedenţie, pentru că le avem la Bucureşti?

Da, sunt de acord. Nu e normal că au murit tineri şi nu e normal că mulţi încă mai au cicatrice. Dar oare chiar trebuie să regretăm? Oare peste ani şi ani, vom mai privi toată chestia asta ca un eşec? Ne va mai fi ruşine că am fost în Piaţă sau în Parlament şi Preşedenţie?

Ne vedem mâine.

Nu mă consider specialist în jurnalism, dar cred că am capacitatea să fac deosebirea dintre o publicaţie bună şi una rea.

Păi iaca vă spun, HotNews e una rea. Până şi blogurile au articole mai bine argumentate decât ăsta. Dar, hai să vedem de ce nu-mi place.

 

Titlu: Incredibil! Unimedia îl promovează pe … Igor Dodon.

Se vorbeşte despre domnul deputat de parcă n-ar fi om. Chiar şi Hitler era om, şi eu i-aş fi citit cu interes blogul.

Pare incredibil dar […] Unimedia îl promovează pe […] Igor Dodon.

Şi de ce ar fi mă rog asta incredibil? Şi e corect să foloseşti aşa cuvinte tari într-un articol de (presupus) jurnalism?

site-ul „anticomunist” Unimedia; acest site, care se autodeclara […] resursa media care a ajutat esenţial la demolarea comunismului în Republica Moldova

Serios? Unde? De când e Unimedia site anticomunist? Ori am scăpat eu ceva?

„a lea Unimedia”

Ironie fină ori franceză proastă?

Unimedia […] găzduieşte acum blogul lui … Igor Dodon.

Pe bune? Datele nic.md arată că e pe serverele hawkhost.com.

Poate aflăm de la editorii Unimediei din ce considerente au făcut acest pas, că povestea cu „libertatea de exprimare” nu mai poate funcţiona în acest caz.

Mai trebuie comentată asta?

Era odată un idiot. Un idiot tipic, din ăia care umblă şi azi prin mall-urile planetei. Era un idiot fără (prea mulţi) prieteni, fără pretenţii mari de la viaţă.

Şi iată că într-o zi de primăvară idiotul se îndrăgostise. Inima lui, idioată şi ea, de altfel, îşi alese pereche o inimă de prinţesă. De fapt era mai degrabă contesă, dar îi vom spune prinţesă pentru un efect dramatizant. Prinţesa era mereu înconjurată de prieteni, era sociabilă şi dădea mereu impresia de persoană ocupată. Pe când idiotul stătea singur toată ziua.

Idiotul era îndrăgostit, după cum spuneam. Doar că era prea idiot ca să-i pese. Prinţesa se îndrăgostise şi ea, încetişor, de idioţenia omuleanului. Idiotul nu prea ştia ce să facă, fiindcă era idiot. Mai mult ghidat de prinţesă, acesta merse la întâlnire totuşi cu prinţesa. Idiotul era în al nouă… şaptelea cer de fericire. Prinţesa se simţea şi ea bine, deşi n-o să ştim sigur niciodată. Prinţesa trebuia să se întoarcă în palat, iar idiotul, ca un idiot ce e, n-a făcut nimic s-o oprească. Deşi prinţesa ar fi să fie oprită.

Timpul a trecut, iar idiotul şi prinţesa n-au mai vorbit prea mult. Ambii s-au împăcat cu gândul că nu s-a întâmplat nimic. Pentru că, de fapt, ambii sunt idioţi.

Idiotul a scris apoi ceva pe blog.

PS: Alo, nu-s eu singurul care are blog. Şi poate-s idiot şi eu, dar sigur mai sunt şi alţi idioţi. Mai sunt şi alte bloguri, mai căutaţi. Şi blogger-ul de care vorbesc e mai visitat ca mine. Sau poate totuşi sunt eu?

Ştiţi ce cred eu că e mai important decât limba română la Patria? Limba română în şcoli şi grădiniţe. Iată o bucată de discuţie cu fratele meu, un copil de 5 ani care vorbea româna până la o discuţie cu educatoarea comunistă. Acum vorbeşte în moldovenească.

Vlad: Tu eşti patriot?

Nicu: Da.

Vlad: Îţi iubeşti ţara?

Nicu: Da. Ţie la grăfiniţă ţi-au spus că trebuie să fim patrioţi?

Vlad: Da (un da hotărât). Dacă ne iubim ţara. Să-ţi spun ce este tricolorul?

Nicu: Ce?

Vlad: Ghici!

Nicu: Este steagul nostru.

Vlad: Dar de unde ai ştiut? Da’ este acolo ceva în mijloc…

Nicu: Stema?

Vlad: Da. Este un vulture… un cap de vulture şi un bou, luna şi stelele. Şi gata.

Nicu: Şi care ţi-a spus doamna educatoare că e patria ta?

Vlad: Grădiniţa e patria, oraşul meu, mama, tata, ţara.

Nicu: Care ţară?

Vlad: Moldova!

Nicu: Şi ce ţi-a mai spus despre Moldova?

Vlad: Poveşti… “Omul fără patrie e ca puiul fără mamă”. Ăsta este… ăăă…

Nicu: Un proverb?

Vlad: Da. “Am o casă printre ramuri, am un sat întreg de neamuri, am un codru, o câmpie, am un grai ce-mi place mie…”.

Nicu: Şi care este graiul?

Vlad: Ăsta pe care tu-l vorbeşti.

Nicu: Adică limba. Şi ce limbă vorbeşti, româna sau moldoveneasca?

Vlad: Moldoveneasca.

Nicu: De ce?

Vlad: Sunt în Moldova.

Nicu: Şi mama în ce limbă vorbeşte? S-o întrebăm?

Vlad: Da.

 

Vlad: Mama, tu în ce limbă vorbeşti? Moldovenească sau… ăăăă… română?

Mama: Română.

Vlad: Maaaam (aproape plângând). (mie) O spus în română.

Nicu: Aşa-i corect, în română.

Vlad: Maaam, de ce aşa tu spui.

Mama: Deatâta că eu aşa consider.

Vlad: Da’ eu vorbesc în moldovenească.

Mama: Bine, bine.